Blog

Tu îți ameninți copilul cu mitul Bau-Bau?

Ce fac miturile cu copiii noștri

Un copil este o bucurie de nedescris pentru proaspeții părinți, pentru bunici, restul rudelor și prieteni ai părinților. În entuziasmul acesta este imposibil să nu facem și greșeli. Dar…oare ne vedem propriile greșeli și încercăm să nu le repetăm?

Nu am să enumăr nici greșelile, nici nu am să dau sfaturi despre cum să vă creșteți copiii.

În acest articol vreau să vorbesc despre o problemă cu care mă confrunt în momentul de față, și anume fricile induse copiilor noștri. Expresii ca ”te dau la țigani dacă nu asculți”, ”vine bau-bau și te mănâncă dacă nu dormi”, etc. au un efect destul de urât asupra percepției lumii copilului nostru. Desigur că nu o facem pentru a ne teroriza copilul, ci în glumă, din frustrare, din disperare. Poate nu o facem chiar noi, părinții, ci poate o fac bunicii, mătușile sau prietenii. Nici nu contează cine o face.

O singură dată e de ajuns să îți “ameninți” copilul pentru a-i induce o frică! Și dacă ai făcut-o o dată, realizează rapid ce ai făcut și “distruge” rapid mitul tocmai creat!

Ei oricum au fricile lor, pe etape, în funcție de dezvoltarea lor. Pentru ei, totul e nou și acum învață cum să se descurce cu atâtea informații. Este cunoscut că în copilărie, creierul este cel mai receptiv la informații. În perioada copilăriei, creierul “crește” cel mai mult, prin experimentare și crearea de noi legături neuronale. Și atunci, de ce i-am implementa copilului nostru o teamă irațională, în loc să îl ajutăm să înțeleagă lumea așa cum este?

Am să mă dau exemplu pe mine, am o fobie de întuneric, pornită undeva pe la 10 luni când, în creșă (săptămânală) fiind, la somnul de noapte, un adult a făcut o glumă de genul “vine bau-bau și îi ia pe toți copiii care nu dorm”. Eu până la 7 ani am dormit cu lumina aprinsă în cameră, până pe la 12 ani am dormit cu o sursă de lumină pe hol și apoi, am avut mari probleme în a adormi cu lumina stinsă. Și acum, la 30 de ani, fac atac de panică dacă de exemplu, e vreo pană de curent și mă trezesc brusc în întuneric.

Bineînțeles că există posibilitatea de consiliere, pentru a scăpa de o fobie. Dar ne dorim asta pentru copiii noștri?

Am un copil de 1 an și 2 luni, vesel, jucăuș, curajos și încăpățânat. Se duce la câini fără nicio frică, aproape că se aruncă în mijlocul străzii să se uite la mașini și roțile care se învârt, zâmbește și gângurește la străinii care vorbesc cu el. Și din când în când, bunica lui găsește ca metodă de a-l disciplina amenințarea cu mituri ilogice precum: “vin țiganii și te ia” (care declanșează rasismul), “vine bau-bau” (care crește teama de abandon), “te bagă mami la arest” (care declanșează fantasma că mami e rea și pedepsește și totodată fantasma că patul lui e un loc de pedeapsă). Buni nu face asta cu răutate, sunt convinsă, o înțeleg că are principii diferite, că a avut alte exemple. Dar nu sunt de acord cu metoda asta.

Ce facem în situația în care cei apropiați fac asta cu copilul nostru?

Eu am ales să vorbesc cu copilul meu, să îi “distrug” miturile abia auzite fără a blama persoana în cauză și de a-i arăta pericolele sub o altă formă.

Am spus mai sus că este de ajuns o singură dată să îți ameninți copilul cu o fantasmă, pentru a-i induce o teamă irațională.

Copilul meu reacționează prompt la orice. De exemplu astăzi, a fost în parc cu buni. Când s-au întors, buni îmi povestește despre Edi (piticul meu de 1 an) că nu vroia să vină la joacă, plângând și întorcându-se permanent spre parcul în care a fost. Ne-am amuzat și ne-am pus la masă. În timp ce îi dădeam să mănânce îi zic că după ce papă mergem să facă nani. Amuzată în continuare, buni îi spune că îl duc la arest că nu a vrut să vină acasă. Am terminat de păpat și să îl duc să doarmă… Fiul meu, care de fel este prieten cu pătuțul și nu plânge când vine vorba de dormit, de data asta s-a pus pe un plâns și un zbătut în brațele mele, numai numai să nu îl pun în pat. Așadar, credeți că e o coincidență?

Bineînțeles că într-o lume perfectă, am putea vorbi cu buni, mătușa, unchiul, care are acest impuls de “amenințare” și am și reuși să îi schimbăm metoda. Dar nu trăim într-o lume perfectă.

Dar noi, ca părinți, putem să intervenim și să vorbim, să ne jucăm, să îi explicăm calm copilului nostru ce sunt pericolele adevărate și ce sunt doar povești.


Referințe:

Fricile copilului sunt normale
Fricile copiilor – bune, rele, induse de părinți?
Din misterele creierului

P.S Acest articol a fost scris din dorința de a ne trage un semnal de alarmă nouă înșine pentru a ne crește copiii, nepoții, micii prieteni ca viitori adulți funcționali.

Tags

Leave a Reply

  Aboneaza-te  
Notificare
%d blogeri au apreciat: