Blog

Oare am eșuat ca mamă?

Maternitatea și demonii ei

Am avut de curând o întâmplare, nefericită pe moment, dar revelatoare ulterior. Ieri seară, copilul meu a căzut din canapea. Ne jucam, el fiind în picioare pe canapea, iar în joaca noastră el a căzut peste brațul canapelei, în cap, peste cortul de joacă al lui unde avea și jucării. În căzătura lui, l-am prins și l-am ridicat, incidentul finalizându-se cu o zgârietură și o vânătaie în zona pometului. Ne-am speriat amândoi că naiba, l-am controlat rapid, dacă e ok în rest și am fugit la clinica de lângă bloc. Acolo doctorii l-au controlat temeinic și mi-au spus că este în regulă copilul, nu a suferit vreo traumă la cap, coastele sunt în regulă, totul (înafară de acel pomet), fiind în regulă. Mi-au prescris câteva medicamente pentru a evita febra și pentru a-i îngriji acea rană la pomet, anunțându-mă și că fiul meu este în plină erupție dentară, „în toată gurița”. M-am mai liniștit, am ajuns înapoi acasă, ne-am urmat programul de zi cu zi și seara s-a finalizat într-o notă optimistă.

Dar…pe mine mă încercau mari sentimente de vinovăție. De ce nu am fost mai atentă? Că nu ar fi căzut dacă aș fi prevăzut… Că ar fi trebuit să fiu supraom și să-l prind până să cadă. Felul meu rațional de a fi a tras imediat semnalul de alarmă. Ce-s cu gândurile astea? Ce e în spatele vinovăției? Am reacționat prompt și l-am „salvat” de la o traumă mai mare poate și totuși nu văd toate astea? Și săpând, am realizat că nu era vinovăție. Că am făcut tot ce a fost omenește posibil să îl ridic la timp pentru a nu-și rupe coastele poate (pentru că în felul cum s-a dus în cădere, asta ar fi fost rezultatul cel mai probabil). Era frică. Frica de a nu-l pierde, de a nu-l „strica”.

Ei bine, asta a fost revelația pentru mine. De un an și jumătate, de când sunt mamă, am trecut prin o grămadă de stări, de la depresie la extaz emoțional. Dar un singur lucru nu s-a schimbat: dragostea, grija mea pentru el și abilitățile de mamă. Și da, nu am fost pregătită deloc pentru asta. Când am rămas însărcinată, nu mi-a spus nimeni: „Fato, ai c***ie! O să treci prin iad și prin rai în aceeași secundă, o să te îndoieșți de ține, o să te întrebi poate zilnic dacă ești bună ca mamă, o să-ți treacă fugitiv prin minte că poate era mai bine dacă nu făceai copil, o să te confrunți cu cei mai mari demoni ai tăi! Și totuși, la finalul tuturor aceste gânduri negre o să-ți spui că s-a meritat, că nu există fericire mai mare decât să îți vezi copilul cufundându-se în vise, cu acel chip de înger”. Și așa este, nu există fericire mai mare decât să-ți vezi copilul cum crește. Asta e maternitatea, același curcubeu de emoții trăit și înainte de a avea copil: dragoste, entuziasm, mulțumire, griji, teamă, deznădejde, furie, nesiguranță. Doar că, în numele zicalei ”ai pe mână viața unui om”, transferi toate aceste emoții către copil. Maternitatea îți arată o altă față a îngerilor și demonilor interiori. Maternitatea, din punctul meu de vedere, înseamnă să acorzi șansa la viață. Cum va fi viața copilului tău nu depinde de tine. Este în responsabilitatea ta cum îl crești și ce exemple îi dai, dar nu cumva faci asta cu tine deja?

Și nu, nu eșuăm ca mame, atunci când ne îngrijim de noi și de copiii noștri.

Mi-a trebuit un an și jumătate să realizez asta, dar tu dragă prietenă care te pregătești să devii mamă, poate te gândești puțin la ce am scris mai sus.

Tags

Leave a Reply

  Aboneaza-te  
Notificare
%d blogeri au apreciat: